Data: 11 octombrie 2017
DECREPITUDINEA NEGAȚIONISMULUI
„Quand on court apres l’esprit, on attrape la sottise” (Când fugi după spirit, prinzi prostia), susținea Montesquieu, avertizându-i astfel pe cei care doresc să pară cu tot chipul „interesanți” și pătrunzători. Pentru că riscul este ridicolul, darea aramei pe față.
Un astfel de caz de prețiozitate facilă și calpă este cel al securistului Filip Teodorescu, fost locțiitor al șefului Direcției contraspionaj din Departamentul Securității Statului. Îndeobște, oamenii serviciilor de intelligence, de ieri și de azi, au o deformație profesională care-i face să se perceapă deasupra muritorilor de rând: ei știu tot, prin urmare ei sunt în miezul lucrurilor, ei fundamentează decizia politică etc. Un fel de manie a grandorii. Apoi, când se retrag din activitate, își gâdilă egoul povestind, cui se nimerește, scene din filme cu agentul 007, mai ales dacă nu au cu ce se lăuda, ba dimpotrivă.
Fostului șef al contraspionajului din anii ‘80, de pildă, îi place să spună basme despre Revoluția română din 1989. În 1992, a publicat, la Editura Viitorul Românesc din București, volumul Un risc asumat, în care susținea că Revoluția a fost, în primul rând, opera „agenturilor străine”. Între timp, domnul Teodorescu a înaintat în vârstă și, fie nu își mai amintește ce-a scris, fie simte nevoia, omenească dealtminteri, „să le înflorească”.
Recent, a ținut să împărtășească națiunii, într-o emisiune televizată, câte ceva dintre lucrurile la care doar el a avut acces: „Dacă nu era lovitură de stat militară nu era nimic, nicio Revoluție. Îi terminau la iuțeală. Bine că nu a fost așa. Doamne ferește. De ce să provoci morți inutile când toată lumea voia schimbarea. Artizanul a fost Stănculescu. Nu are nimeni niciun dubiu. El s-a pus de acord cu ceilalți parteneri externi”, a grăit, cu o siguranță marțială, bătrânul securist. Amnezie? Plăcerea de a se auzi vorbind? Greu de spus! Fapt este că Teodorescu uită de Timișoara, uită de București, uită de martiri… Stănculescu a făcut și a dres, a împiedicat „morțile inutile”. El și străinii. Altfel ieșea un măcel gratuit și fără garanția schimbării la față a țării. Inutil de reamintit faptul că, la 22 decembrie, Ceaușescu a fugit rușinos, părăsind clădirea Comitetului Central al PCR, la bordul unui elicopter, nu de teama generalului de ghips, ci de teama propriului popor revărsat pe străzi, care nu a dat înapoi nici în fața gloanțelor. Așadar, Teodorescu nu merită osteneala unei polemici.
Există nu doar deformații profesionale, ci și boli profesionale, „spionita” fiind una dintre ele. Dar cei care îl bagă în seamă public, de dragul audienței ieftine, trebuie să fie conștienți de răul pe care îl fac și și-l fac. Pentru că nu tot publicul e neavizat sau neatent.
Negaționismul a ajuns o modă stupidă. Și nu doar printre veteranii securiști, care duc o campanie concertată în acest sens. Oricât de asbsurd sună, în prezent dă bine să afirmi că meritul eliberării de comunism nu le aparține românilor, ci sovieticilor, americanilor și, iată, …lui Stănculescu… E păcat că, în preajma împlinirii a trei decenii de la Revoluție, îi ignorăm adevărurile, valorile și idealurile, după cum îi ignorăm și pe cei care s-au jertfit. În locul modelelor, ne îmbătăm cu plăsmuiri. E poate mai ușor, dar, cu siguranță, e trist.
Autor: Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989