Foto credit: Cristian Chirita
Data: 22 iulie 2016
Istoria secolului al XX-lea a fost marcată de extraordinare realizări în domeniul culturii şi civilizaţiei, dar a consemnat şi numeroase momente de violenţă politică atât la nivel individual, cât şi colectiv. Istoria românilor nu a făcut excepţie din acest punct de vedere, iar evenimentele din 13-15 iunie 1990 sunt dureros de prezente în memoria colectivă, deşi a trecut mai bine de un sfert de veac de la producerea lor. De ce acest eveniment a fost posibil doar în societatea românească post-comunistă? De ce nu avem până astăzi o explicaţie de ordin istoric care să transceadă interesele ideologice de partid sau concepţiile filozofice ale fiecăruia dintre noi? De ce oare românii preferă, mai mereu, să mitizeze evenimentele care le-au marcat profund istoria și existența ca nație, așa cum în mentalul nostru colectiv sunt explicate, de exemplu, două mari repere istorice care ne-au dat spre „folosință” sisteme politice diametral opuse – Yalta și Malta? De ce în alte state din fostul lagăr socialist (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG) răsturnarea regimului comunist s-a realizat prin revoluţii negociate, fără a se trece prin zbuciumul unor manifestări politice violente în lupta pentru putere?
Răspunsul poate că rezidă în faptul că în aceste societăţi a fost posibilă crearea unei comunități de consens democratic, bazată pe respingerea clară a comunismului, dar și realizarea unui acord politic și pragmatic în cadrul căruia a fost negociată pașnic schimbarea politică, socială şi economică. Așa s-a reușit în aceste țări din proximitatea României legitimizarea netensionată a regimurilor politice de tranziţie, care au denunțat comunismul ca o „ordine totalitară”, o întruchipare a răului istoric. Așa au fost posibile realizarea unui compromis istoric și unei cooperări extinse la nivelul întregului spectru social și politic, inclusiv cu formațiuni ce și-au ales doctrine socialiste.
Filosoful și sociologul german Theodor W. Adorno susținea că reprezentările istoriei recente capătă forme ideologice în funcție de „punctul de vedere din care sunt formate”. Tot el sugera că esența reconcilierii cu trecutul este nu doar lupta împotriva uitării; este şi o luptă cu sine, o reconciliere cu sine, este lupta stabilirii unui dialog onest cu sinele individual sau colectiv. În cazul statelor-națiune e vorba de lupta pentru stabilirea unui dialog onest cu „eul” național. Reconcilierea cu trecutul nu se manifestă, nu se „câştigă” doar prin viziunea restrânsă a condamnării politice, ci şi prin acumularea şi afirmarea de sensuri, înțelesuri reale, practici şi experiențe ale comunismului, ca realitate trăită. O relație colectivă (şi uneori contradictorie) a societății cu trecutul comunist „este prezentă în fiecare domeniu al experienței sociale”, spunea profesorul Jean Chesneaux. „Munca istoricului profesionist şi a politologului” este „doar un aspect, şi nicidecum cel mai semnificativ”.
Protestele ce au avut loc în Piaţa Universităţii din aprilie-iunie 1990 trebuie înțelese și „traduse” în sensul detașării emoționale, oricât de mult au marcat istoria recentă a României şi, poate, cu o acuratețe și o obiectivitate mult mai pronunţate, o analiză istorică și socio-politică ar trebui lăsată pe seama a cel putin două generații ulterioare. Altminteri, există riscul să fim mereu influențați și tributari avalanșei de interpretări partizane şi ideologice a documentelor din sfera literaturii istorice, memorialistice şi jurnalisticeconsacrate acestui segment de istorie recentă a românilor. Ceea ce, practic, se și întâmplă, pentru că imaginea evenimentelor din 1990 în mentalul colectiv românesc şi în opinia publică internaţională continuă să fie puternic polarizată între reprezentări ale binelui şi răului. Percepţia publică asupra a ceea ce s-a întâmplat în zilele de 13-15 iunie 1990 este disonantă cu realitatea istorică, deoarece discursul mediatic şi politic se concentrează doar pe prezentarea a ceea ce îi este convenabil celui care cercetează evenimentele. Tendinţa dominantă la începutul anilor ’90, indiferent de grupări şi poziţii politice, era de a interpreta adversităţile momentului în cheie psihologică şi sentimentală: conflictele nu erau considerate efectul unor interese diferite, ci al unor atitudini iraţionale.
Percepţia evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a fost creionată în memoria colectivă de massmedia internă şi internaţională, care au transmis imagini şi percepții ale unor martori. Relatările pline de dramatism, asociate unor imagini cu oameni maltrataţi, clădiri şi autobuze în flăcări, dezordine socială şi haos pe străzile Bucureştilor au marcat definitiv mentalul colectiv românesc. Emoţia produsă de acele imagini, explicabilă şi justificabilă, a acoperit de multe ori capacitatea de a trata fără părtinire evenimentele. Aşa se explică de ce după atâta timp o serie de întrebări îşi mai caută adevărul atât în istorie, cât şi în justiţie.
După trecerea unui sfert de secol de la evenimentele din 13-15 iunie 1990 încă nu s-a cristalizat o reprezentare obiectivă, care să cuprindă toate imaginile percepute de părţile în dispută. Acest fapt nu este specific doar istoriei românilor. Societăţi consolidate din punct de vedere al funcţionării sistemului politic democratic – cum sunt cele din Italia, Franţa şi Spania, care s-au confruntat cu un trecut al violenţei politice de stradă în anii ’68-’69 ai secolului trecut – nu au găsit nici ele resursele academice, juridice şi politice de a cerceta şi analiza acest segment de istorie recentă, nici după aproape jumătate de secol. Poate că obiectivizarea și în cazul acestor evenimente va fi posibilă numai prin detașarea temporară.
Fără doar și poate, generic numita „Piața Universității din iunie 1990” a fost şi o confruntare de modele şi viziuni ale tranziţiei româneşti, percepută de societatea românească nu atât după doctrine şi ideologii, ci mai mult ca direcţie și sens ale tranziţiei: occident şi europenizare versus orient şi socialism cu „faţă umană”. În aceste condiţii, Piaţa Universităţii a fost un „teatru de operaţiuni”, care a împărţit, şi din această perspectivă, societatea în două. Pe de o parte, Grupurile care au ocupat aşa-zisa zona liberă de comunism se declarau ferm de partea Vestului şi acuzau Puterea instaurată după căderea regimului ceaușist că ar duce ţara spre Est şi că ar dori să edifice un regim politic neocomunist, iar pe de alta, cei care observau şi comentau Piaţa. Această „bătălie” nu a fost asumată direct, la vremea aceea, de partidele politice. Ea a fost purtată pe frontul imagologic, cu ajutorul unui arsenal ce cuprindea lozinci, etichete și discursuri – vectorul portant fiind mass-media.
Transformările suferite de societatea românească şi creşterea influenţei new-media în rândul populaţiei ar putea să conducă la un proces de atenuare a rolului pe care ideologiile îl joacă în bătălia politică. Printre altele, eliminarea factorului ideologic din aprecierea opiniei publice a realizărilor și eşecurilor din istoria de peste 25 de ani a tranziţiei româneşti ar crea, pentru istorici, un bun cadru de cercetare şi analiză a evenimentelor din 13-15 iunie 1990.
Pentru o bună cunoaştere a trecutului – mai ales, a celui traumatic –, este necesar să facem distincţie între memoria colectivă şi re-construcţia istorică a acelui moment. Memoria socială este un fenomen colectiv, dar imaginea rezultată este o „colecţie” de amintiri personale ale celor care au participat, sau asistat, la producerea unui fenomen sau proces istoric. Studiile contemporane de specialitate subliniază faptul că memoria colectivă şi cea socială, sunt un produs al relaţiilor de putere dintr-o societate – o societate care, deseori, este tentată să caute răspunsuri emoționale și mai puțin obiective.
PROF. UNIV. DR. CONSTANTIN HLIHOR
„CAIETELE REVOLUȚIEI”, NR. 3 (64)/2016
Autor: Prof. univ. dr. Constantin HLIHOR